JOCUL CU EXPERIENTA TRAIRII VIETII MATERIALE

Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.

Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o  transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care  suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie,  în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei  noastre identităţi. Am uitat cine suntem.
    Nu, nu a fost o condamnare la  uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am  ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va  interveni uitarea.       
 
     Identificarea cu nivelurile dense ale propriei  noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre.
    Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă  identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi  piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?

    Am acceptat această  fracţionare a întregului care eram.
   Partea noastră cea mai subtilă, cea  pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta  învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei  erau prea înalte pentru a cobori în materie.
   Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut  printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele  omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a  asumat identificarea cu materia.
    Nici un moment nu am fost condamnaţi la  acest joc.
   Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru.

  Există miliarde  de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a  cobori în teribilul joc al încarnării.
       Noi, cei care urma să devenim  umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va  termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o  regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a  energiilor subtile.
    Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele  straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria  sufletului, să devină inaccesibile.
  Astfel ne-am pierdut identitatea de  fiinţe inefabile.

                              A-ţi trăi propria creaţie
De ce era  nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu  putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una  cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru»,  pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea  omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu  poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar  trăi.

                    Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un  pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care  le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa  le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o  compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria  creaţie în materie.
   În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat  vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine.  Nu este suficientă «ideea» (gândită) a  perfecţiunii. Este nevoie de  experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

                                 Treptele identificării
      Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât.
    Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o  identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o  conştiinţă limitată la corp.
     Experimentam atunci identificarea completă  cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul  nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar  corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit  frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul  întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre  identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru  această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.
       Rolurile. Apoi  am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă  treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până  la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am  fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi,  astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase  în două,o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi  fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de  contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău,  întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată  de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am  numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de  unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii  primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram  din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci  creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu  instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei  noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior.  Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi  divine: zeii tuturor mitologiilor si o parte întunecată, densă, a fost  numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al  identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi  fundamentale.
      Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare  aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri   pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu  aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru  al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu  rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională  care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe,  dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a  pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce  credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale  dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu  corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre.  Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.
     Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi  mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu  propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a  clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei  inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam  acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente.  Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi  frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit  dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea  întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul  coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea  era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că  dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi  cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a  umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna  «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic  antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea  cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin  experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire.  Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă  această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.
                   Aspectele Adevărului
Adevărul  primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este  un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă  în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde,  are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent,  trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul  nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în  aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o  identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr  parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate  fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este  adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală  precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care  cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.
Ea se modifică,  creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea  mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai  mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi  călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.
Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre  mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de  rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii  şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez  niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr  cine sunt.  Adevărul meu devine mai cuprinzător.
Expansiunea  adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi  pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care  umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul  tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care,  în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa  cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura  adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul,  ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite  care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori  umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi  abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem  cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum  neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă  dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem  capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu  ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al  identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns  într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în  acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi  înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.
       «Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau  ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos,  având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul  fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un  alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al  descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă  instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se  descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.
       Dar pragul pe care  noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de  această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag,  cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la  începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a  crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea  nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se  transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai  departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să  simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea  pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor,  dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se  află Iubirea.
                   Poarta sacră
De câte ori nu  am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi  dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire  şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această  realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia  dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el  umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială,  trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate  doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete,  integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi  nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele  Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă  veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi  in templele Hiperboreei zalmoxiene,  iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale  adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste  aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende  „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin  trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă  înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară.Poporul nu putea concepe  încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de  mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al  Adevărului.
       Cel care a  mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale  Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan.  El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate.  Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă  tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al  inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru  mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o  trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa  natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a  petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o  dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un  concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale.  Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul  integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în  plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate  fi trecută.
                        Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un  anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte  parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi  de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea  are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot  ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele  noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă  (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem  muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul.  Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează  întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început!
          Nu iubim încă  pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul  sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru  perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este  sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al  iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp  din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem  identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul  identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a  fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu  nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea  trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor  forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate  rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi  copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi  înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la  aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem  mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a  adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât  de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem  sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem  că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este  adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în  clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea  într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva  apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a  mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la  baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea  începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.
    Foarte  interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori  forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către  celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic.
    Căutăm  înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri.
   Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre  sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul  pierdut!
    Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil,  într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de  incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior.  Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte.
Sigur că  iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne  întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele  apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi,  prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor  succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai  complexe. Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem  purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei  iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva.  Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem  singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou  aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.
Cu cât  identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii  trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile  noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a  experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea  între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este  semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim,  respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne  înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai  este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de  complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată  diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu  trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu  emoţiile generate de aceste roluri.
 Devenim apărătorii nu numai ai  iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne  reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce  pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr  asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le  stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce  percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în  mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai  multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm  mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
        Apoi urmează  nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne  încarnăm pe această planetă.
 Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în  toate procesele noastre.
Cu ajutorul mintii am operat în  interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul,  spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat  iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem  chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici,  căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi  pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am  ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de  sine.
       Pe această  treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate,  sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în  identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi  înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de  gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă  şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea  noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi  ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în  numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie.  Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii,  necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată  istoria.           Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al  conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi  dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece.
        Dar nu este  aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile  limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele,minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep  felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este  punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea  revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată,  dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,  există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea  transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii  care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul  cosmic al încarnărilor.
În clipa în  care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi  realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă,  din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre,  am fost actorii.
    Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii  lor.
     Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii  spaţiului nostru interior.
Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în  vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.  Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi  în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui  pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de  sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe  care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu»,  «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în  propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne  aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le  datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii.    
 Descoperirea
     că nimeni nu e vinovat cu  nimic,
    că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce  vine din identificarea cu corpurile,
      că nu există vinovaţi şi vinovăţii,
       că nu e nimic de salvat, de ajutat,

 aceasta descoperire aduce cu sine  acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu  mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de  pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire  care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea  directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea  adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la  jocul cosmic al încarnării.
Dincolo de  acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se  experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
               Aspectele libertăţii
Aşa cum  adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi  adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea,  în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da,  căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei  conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce  libertatea completă.
Ce înseamnă  libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră  călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să  ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este  un fals. Căci acest exterior este  ceea ce am exclus din noi  înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările  noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele  cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile,  emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe  arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât  anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită  decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata  libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de  propriile noastre aspecte.Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult  decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii  pentru a ne redescoperi pe noi înşine.
Faptul că  suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o  intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri  mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare.
      Corpul l-am  considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un  obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile  din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga  realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să  privim dincolo de el.
Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?
                 Libertatea faţă de aspecte
        Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea  celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar  nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi,  desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era  decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O  neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci  adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl  jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o  parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit  decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim  roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt  decât limitări.
 Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care  se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri.  Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi  de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice  nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale  fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.
              Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile  generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce  energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. «  Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea,  disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt  doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât  de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte  greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală,  merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările  energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai  niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea  de sub imperiul emoţiei?
    Atunci când suntem prezenţi în noi înşine,  conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci   putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom  trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la  dizolvare.
     Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale  eliberării interioare. Eliberarea de emoţie! În multe cazuri înseamnă,  pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu  ni le-am imaginat nicicând.
     Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi,  prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de  bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec,  care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea  aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate  nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub  imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea  ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici  şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al  altora, oricare ar fi.
   Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm  « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme.  Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.
          Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai  important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi  înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem  să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.
Descoperim  repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi  cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un  transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem,  astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.
      La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate  anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la  realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum  să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile,  de catre şcoală,  biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea  puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile  opinii despre aceasta.
  Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe  care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm  cu ele.
         Suntem  prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi  puternice.
          Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am  moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.
     Este capcana judecăţii  asupra realităţii.
    Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. 
    Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde  lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât  simţită.
       Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată  pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic  înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar  umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a  fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a  realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii  noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra  lucrurilor.
       De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este  una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

                        Adevăr şi libertate
      Întotdeauna au  existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu     s-au  mulţumit cu adevărul oficial.
       Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi  oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem.
     Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor  fără victimă.
    Noi  am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile.
    A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim  doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de  ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o  libertate parţială.
    Libertatea nu  este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale,  drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre,  la corpurile noastre, la rolurile noastre.
     Adevărata libertate se referă  la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele  noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am  validat.
   Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de  experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine,  ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici  manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al  credinţelor noastre.
     Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am  jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră  natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus  nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o  iluzie.
    Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat,  poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat.
    Doar aspectele noastre pot fi.
    Daca ne credem doar trupuri, atunci, da,  putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a  trupului.
   Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi  manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri,  familiale, sociale, economice etc.
    Dar odată trăită libertatea  interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.
    Dacă  credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe,  da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în  detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri  care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de  convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă  adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea  Creatorului.
                    Un fel de epilog
Toate acestea  merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care  experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce  vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor  succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la  atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi  niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în  materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult  decât am fost atunci.   

       Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine  suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze.
       Depindea numai de  noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai  dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă,  alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am  luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar  am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi  ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.
        Am devenit îngerii  care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii.
 
Căci,  la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa  întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi  care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate.

Noi Suntem Aceia!!!

 
Horia Turcanu
 
 

__._,_.___
Reply via web post                                     Reply to sender                                     Reply to group                       Start a New Topic           Messages in this topic                (1)                      
Recent Activity:          

Show message history
 
.

__,_._,___
 
 

anca revnic   Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este

To
 
Today at 6:10 PM
 

 

 
 

Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.

Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o  transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care  suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie,  în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei  noastre identităţi. Am uitat cine suntem.
    Nu, nu a fost o condamnare la  uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am  ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va  interveni uitarea.       
 
     Identificarea cu nivelurile dense ale propriei  noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre.
    Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă  identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi  piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?

    Am acceptat această  fracţionare a întregului care eram.
   Partea noastră cea mai subtilă, cea  pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta  învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei  erau prea înalte pentru a cobori în materie.
   Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut  printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele  omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a  asumat identificarea cu materia.
    Nici un moment nu am fost condamnaţi la  acest joc.
   Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru.

  Există miriade  de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a  cobori în teribilul joc al încarnării.
       Noi, cei care urma să devenim  umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va  termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o  regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a  energiilor subtile.
    Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele  straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria  sufletului, să devină inaccesibile.
  Astfel ne-am pierdut identitatea de  fiinţe inefabile.

                              A-ţi trăi propria creaţie
De ce era  nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu  putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una  cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru»,  pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea  omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu  poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar  trăi.

                    Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un  pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care  le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa  le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o  compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria  creaţie în materie.
   În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat  vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine.  Nu este suficientă «ideea» (gândită) a  perfecţiunii. Este nevoie de  experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

                                 Treptele identificării
      Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât.
    Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o  identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o  conştiinţă limitată la corp.
     Experimentam atunci identificarea completă  cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul  nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar  corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit  frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul  întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre  identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru  această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.
       Rolurile. Apoi  am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă  treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până  la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am  fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi,  astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase  în două,o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi  fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de  contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău,  întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată  de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am  numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de  unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii  primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram  din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci  creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu  instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei  noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior.  Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi  divine: zeii tuturor mitologiilor si o parte întunecată, densă, a fost  numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al  identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi  fundamentale.
      Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare  aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri   pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu  aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru  al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu  rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională  care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe,  dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a  pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce  credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale  dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu  corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre.  Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.
     Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi  mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu  propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a  clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei  inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam  acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente.  Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi  frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit  dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea  întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul  coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea  era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că  dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi  cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a  umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna  «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic  antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea  cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin  experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire.  Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă  această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.
                   Aspectele Adevărului
Adevărul  primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este  un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă  în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde,  are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent,  trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul  nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în  aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o  identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr  parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate  fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este  adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală  precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care  cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.
Ea se modifică,  creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea  mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai  mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi  călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.
Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre  mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de  rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii  şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez  niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr  cine sunt.  Adevărul meu devine mai cuprinzător.
Expansiunea  adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi  pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care  umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul  tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care,  în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa  cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura  adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul,  ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite  care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori  umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi  abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem  cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum  neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă  dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem  capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu  ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al  identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns  într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în  acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi  înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.
       «Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau  ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos,  având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul  fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un  alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al  descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă  instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se  descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.
       Dar pragul pe care  noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de  această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag,  cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la  începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a  crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea  nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se  transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai  departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să  simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea  pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor,  dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se  află Iubirea.
                   Poarta sacră
De câte ori nu  am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi  dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire  şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această  realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia  dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el  umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială,  trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate  doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete,  integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi  nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele  Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă  veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi  in templele Hiperboreei zalmoxiene,  iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale  adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste  aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende  „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin  trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă  înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară.Poporul nu putea concepe  încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de  mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al  Adevărului.
       Cel care a  mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale  Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan.  El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate.  Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă  tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al  inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru  mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o  trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa  natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a  petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o  dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un  concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale.  Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul  integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în  plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate  fi trecută.
                        Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un  anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte  parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi  de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea  are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot  ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele  noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă  (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem  muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul.  Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează  întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început!
          Nu iubim încă  pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul  sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru  perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este  sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al  iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp  din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem  identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul  identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a  fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu  nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea  trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor  forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate  rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi  copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi  înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la  aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem  mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a  adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât  de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem  sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem  că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este  adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în  clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea  într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva  apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a  mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la  baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea  începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.
    Foarte  interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori  forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către  celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic.
    Căutăm  înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri.
   Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre  sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul  pierdut!
    Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil,  într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de  incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior.  Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte.
Sigur că  iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne  întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele  apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi,  prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor  succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai  complexe. Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem  purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei  iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva.  Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem  singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou  aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.
Cu cât  identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii  trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile  noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a  experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea  între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este  semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim,  respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne  înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai  este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de  complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată  diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu  trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu  emoţiile generate de aceste roluri.
 Devenim apărătorii nu numai ai  iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne  reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce  pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr  asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le  stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce  percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în  mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai  multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm  mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
        Apoi urmează  nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne  încarnăm pe această planetă.
 Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în  toate procesele noastre.
Cu ajutorul mintii am operat în  interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul,  spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat  iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem  chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici,  căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi  pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am  ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de  sine.
       Pe această  treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate,  sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în  identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi  înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de  gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă  şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea  noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi  ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în  numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie.  Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii,  necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată  istoria.           Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al  conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi  dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece.
        Dar nu este  aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile  limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele,minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep  felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este  punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea  revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată,  dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,  există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea  transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii  care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul  cosmic al încarnărilor.
În clipa în  care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi  realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă,  din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre,  am fost actorii.
    Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii  lor.
     Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii  spaţiului nostru interior.
Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în  vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.  Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi  în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui  pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de  sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe  care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu»,  «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în  propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne  aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le  datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii.    
 Descoperirea
     că nimeni nu e vinovat cu  nimic,
    că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce  vine din identificarea cu corpurile,
      că nu există vinovaţi şi vinovăţii,
       că nu e nimic de salvat, de ajutat,

 aceasta descoperire aduce cu sine  acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu  mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de  pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire  care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea  directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea  adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la  jocul cosmic al încarnării.
Dincolo de  acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se  experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
               Aspectele libertăţii
Aşa cum  adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi  adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea,  în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da,  căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei  conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce  libertatea completă.
Ce înseamnă  libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră  călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să  ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este  un fals. Căci acest exterior este  ceea ce am exclus din noi  înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările  noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele  cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile,  emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe  arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât  anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită  decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata  libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de  propriile noastre aspecte.Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult  decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii  pentru a ne redescoperi pe noi înşine.
Faptul că  suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o  intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri  mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare.
      Corpul l-am  considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un  obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile  din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga  realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să  privim dincolo de el.
Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?
                 Libertatea faţă de aspecte
        Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea  celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar  nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi,  desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era  decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O  neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci  adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl  jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o  parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit  decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim  roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt  decât limitări.
 Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care  se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri.  Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi  de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice  nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale  fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.
              Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile  generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce  energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. «  Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea,  disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt  doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât  de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte  greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală,  merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările  energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai  niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea  de sub imperiul emoţiei?
    Atunci când suntem prezenţi în noi înşine,  conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci   putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom  trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la  dizolvare.
     Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale  eliberării interioare. Eliberarea de emoţie! În multe cazuri înseamnă,  pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu  ni le-am imaginat nicicând.
     Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi,  prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de  bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec,  care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea  aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate  nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub  imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea  ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici  şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al  altora, oricare ar fi.
   Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm  « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme.  Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.
          Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai  important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi  înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem  să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.
Descoperim  repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi  cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un  transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem,  astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.
      La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate  anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la  realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum  să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile,  de catre şcoală,  biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea  puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile  opinii despre aceasta.
  Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe  care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm  cu ele.
         Suntem  prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi  puternice.
          Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am  moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.
     Este capcana judecăţii  asupra realităţii.
    Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. 
    Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde  lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât  simţită.
       Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată  pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic  înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar  umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a  fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a  realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii  noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra  lucrurilor.
       De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este  una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

                        Adevăr şi libertate
      Întotdeauna au  existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu     s-au  mulţumit cu adevărul oficial.
       Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi  oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem.
     Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor  fără victimă.
    Noi  am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile.
    A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim  doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de  ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o  libertate parţială.
    Libertatea nu  este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale,  drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre,  la corpurile noastre, la rolurile noastre.
     Adevărata libertate se referă  la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele  noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am  validat.
   Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de  experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine,  ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici  manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al  credinţelor noastre.
     Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am  jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră  natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus  nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o  iluzie.
    Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat,  poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat.
    Doar aspectele noastre pot fi.
    Daca ne credem doar trupuri, atunci, da,  putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a  trupului.
   Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi  manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri,  familiale, sociale, economice etc.
    Dar odată trăită libertatea  interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.
    Dacă  credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe,  da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în  detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri  care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de  convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă  adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea  Creatorului.
                    Un fel de epilog
Toate acestea  merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care  experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce  vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor  succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la  atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi  niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în  materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult  decât am fost atunci.   

       Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine  suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze.
       Depindea numai de  noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai  dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă,  alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am  luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar  am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi  ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.
        Am devenit îngerii  care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii.
 
Căci,  la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa  întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi  care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate.

Noi Suntem Aceia!!!

 
Horia Turcanu
 
 
__._,_.___
Reply via web post                                     Reply to sender                                     Reply to group                       Start a New Topic           Messages in this topic                (1)                      
Recent Activity:          

Show message history
 
.

__,_._,___
 
 

anca revnic   Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este

To
 
Today at 6:10 PM
 

 

 
 

Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.

Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o  transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care  suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie,  în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei  noastre identităţi. Am uitat cine suntem.
    Nu, nu a fost o condamnare la  uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am  ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va  interveni uitarea.       
 
     Identificarea cu nivelurile dense ale propriei  noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre.
    Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă  identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi  piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?

    Am acceptat această  fracţionare a întregului care eram.
   Partea noastră cea mai subtilă, cea  pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta  învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei  erau prea înalte pentru a cobori în materie.
   Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut  printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele  omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a  asumat identificarea cu materia.
    Nici un moment nu am fost condamnaţi la  acest joc.
   Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru.

  Există miriade  de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a  cobori în teribilul joc al încarnării.
       Noi, cei care urma să devenim  umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va  termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o  regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a  energiilor subtile.
    Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele  straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria  sufletului, să devină inaccesibile.
  Astfel ne-am pierdut identitatea de  fiinţe inefabile.

                              A-ţi trăi propria creaţie
De ce era  nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu  putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una  cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru»,  pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea  omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu  poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar  trăi.

                    Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un  pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care  le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa  le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o  compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria  creaţie în materie.
   În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat  vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine.  Nu este suficientă «ideea» (gândită) a  perfecţiunii. Este nevoie de  experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

                                 Treptele identificării
      Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât.
    Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o  identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o  conştiinţă limitată la corp.
     Experimentam atunci identificarea completă  cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul  nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar  corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit  frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul  întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre  identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru  această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.
       Rolurile. Apoi  am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă  treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până  la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am  fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi,  astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase  în două,o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi  fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de  contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău,  întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată  de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am  numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de  unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii  primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram  din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci  creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu  instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei  noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior.  Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi  divine: zeii tuturor mitologiilor si o parte întunecată, densă, a fost  numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al  identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi  fundamentale.
      Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare  aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri   pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu  aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru  al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu  rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională  care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe,  dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a  pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce  credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale  dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu  corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre.  Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.
     Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi  mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu  propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a  clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei  inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam  acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente.  Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi  frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit  dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea  întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul  coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea  era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că  dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi  cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a  umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna  «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic  antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea  cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin  experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire.  Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă  această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.
                   Aspectele Adevărului
Adevărul  primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este  un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă  în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde,  are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent,  trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul  nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în  aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o  identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr  parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate  fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este  adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală  precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care  cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.
Ea se modifică,  creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea  mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai  mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi  călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.
Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre  mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de  rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii  şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez  niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr  cine sunt.  Adevărul meu devine mai cuprinzător.
Expansiunea  adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi  pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care  umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul  tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care,  în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa  cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura  adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul,  ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite  care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori  umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi  abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem  cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum  neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă  dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem  capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu  ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al  identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns  într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în  acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi  înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.
       «Cunoaşte-te pe tine însuţi», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau  ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos,  având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul  fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un  alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al  descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă  instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se  descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.
       Dar pragul pe care  noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de  această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag,  cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la  începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a  crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea  nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se  transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai  departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să  simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea  pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor,  dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se  află Iubirea.
                   Poarta sacră
De câte ori nu  am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi  dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire  şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această  realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia  dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el  umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială,  trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate  doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete,  integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi  nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele  Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă  veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi  in templele Hiperboreei zalmoxiene,  iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale  adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste  aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende  „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin  trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă  înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară.Poporul nu putea concepe  încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de  mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al  Adevărului.
       Cel care a  mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale  Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan.  El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate.  Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă  tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al  inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru  mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o  trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa  natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a  petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o  dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un  concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale.  Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul  integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în  plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate  fi trecută.
                        Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un  anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte  parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi  de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea  are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot  ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele  noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă  (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem  muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul.  Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează  întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început!
          Nu iubim încă  pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul  sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru  perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este  sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al  iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp  din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem  identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.
La nivelul  identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a  fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu  nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea  trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor  forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate  rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi  copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi  înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la  aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem  mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a  adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât  de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem  sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem  că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este  adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în  clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea  într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva  apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a  mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la  baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea  începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.
    Foarte  interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori  forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către  celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic.
    Căutăm  înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri.
   Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre  sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul  pierdut!
    Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil,  într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de  incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior.  Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte.
Sigur că  iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne  întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele  apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi,  prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor  succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai  complexe. Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem  purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei  iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva.  Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem  singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou  aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.
Cu cât  identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii  trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile  noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a  experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea  între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este  semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim,  respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne  înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai  este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de  complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată  diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu  trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu  emoţiile generate de aceste roluri.
 Devenim apărătorii nu numai ai  iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne  reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce  pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr  asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le  stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce  percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în  mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai  multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm  mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
        Apoi urmează  nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne  încarnăm pe această planetă.
 Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în  toate procesele noastre.
Cu ajutorul mintii am operat în  interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul,  spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat  iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem  chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici,  căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi  pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am  ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de  sine.
       Pe această  treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate,  sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în  identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi  înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de  gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă  şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea  noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi  ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în  numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie.  Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii,  necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată  istoria.           Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al  conştiinţei devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi  dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece.
        Dar nu este  aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile  limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele,minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep  felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este  punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea  revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată,  dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,  există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea  transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii  care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul  cosmic al încarnărilor.
În clipa în  care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi  realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă,  din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre,  am fost actorii.
    Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii  lor.
     Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii  spaţiului nostru interior.
Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în  vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.  Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi  în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui  pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de  sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe  care le-am purtat vreodată. Descoperim că «iubita mea», «copilul meu»,  «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în  propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne  aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le  datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii.    
 Descoperirea
     că nimeni nu e vinovat cu  nimic,
    că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce  vine din identificarea cu corpurile,
      că nu există vinovaţi şi vinovăţii,
       că nu e nimic de salvat, de ajutat,

 aceasta descoperire aduce cu sine  acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu  mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de  pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire  care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea  directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea  adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la  jocul cosmic al încarnării.
Dincolo de  acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se  experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
               Aspectele libertăţii
Aşa cum  adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi  adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea,  în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da,  căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei  conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce  libertatea completă.
Ce înseamnă  libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră  călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să  ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este  un fals. Căci acest exterior este  ceea ce am exclus din noi  înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările  noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat, aspectele  cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile,  emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe  arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât  anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită  decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata  libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de  propriile noastre aspecte.Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult  decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii  pentru a ne redescoperi pe noi înşine.
Faptul că  suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o  intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri  mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare.
      Corpul l-am  considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un  obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile  din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga  realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să  privim dincolo de el.
Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?
                 Libertatea faţă de aspecte
        Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea  celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar  nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi,  desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era  decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O  neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci  adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl  jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o  parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit  decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim  roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt  decât limitări.
 Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care  se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri.  Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi  de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice  nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale  fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.
              Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile  generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce  energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. «  Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea,  disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt  doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât  de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte  greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală,  merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările  energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai  niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea  de sub imperiul emoţiei?
    Atunci când suntem prezenţi în noi înşine,  conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci   putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom  trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la  dizolvare.
     Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale  eliberării interioare. Eliberarea de emoţie! În multe cazuri înseamnă,  pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu  ni le-am imaginat nicicând.
     Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi,  prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de  bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec,  care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea  aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate  nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub  imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea  ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici  şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al  altora, oricare ar fi.
   Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm  « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme.  Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.
          Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai  important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi  înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem  să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.
Descoperim  repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi  cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un  transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem,  astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.
      La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate  anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la  realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum  să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile,  de catre şcoală,  biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea  puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile  opinii despre aceasta.
  Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe  care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm  cu ele.
         Suntem  prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi  puternice.
          Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am  moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim.
     Este capcana judecăţii  asupra realităţii.
    Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. 
    Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde  lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât  simţită.
       Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată  pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic  înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar  umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a  fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a  realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii  noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra  lucrurilor.
       De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este  una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

                        Adevăr şi libertate
      Întotdeauna au  existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu     s-au  mulţumit cu adevărul oficial.
       Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi  oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem.
     Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor  fără victimă.
    Noi  am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile.
    A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim  doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de  ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o  libertate parţială.
    Libertatea nu  este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale,  drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre,  la corpurile noastre, la rolurile noastre.
     Adevărata libertate se referă  la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele  noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am  validat.
   Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de  experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine,  ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici  manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al  credinţelor noastre.
     Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am  jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră  natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus  nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o  iluzie.
    Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat,  poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat.
    Doar aspectele noastre pot fi.
    Daca ne credem doar trupuri, atunci, da,  putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a  trupului.
   Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi  manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri,  familiale, sociale, economice etc.
    Dar odată trăită libertatea  interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.
    Dacă  credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe,  da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în  detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri  care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de  convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă  adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea  Creatorului.
                    Un fel de epilog
Toate acestea  merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care  experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce  vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor  succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la  atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi  niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în  materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult  decât am fost atunci.   

       Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine  suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze.
       Depindea numai de  noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai  dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă,  alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am  luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar  am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi  ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.
        Am devenit îngerii  care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii.
 
Căci,  la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa  întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi  care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate.

Noi Suntem Aceia!!!

 
AUTOR : Horia Turcanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: